Trăim într-o lume complicată şi încurcată, o lume schizoidă în care ne e din ce în ce mai greu să găsim drumul cel bun, sufocaţi de fel de fel de ideologii ce se bat cap în cap, o lume în care „tâmpitul” se crede deştept (şi culmea e că îl cred şi ceilalţi), o lume într-o permanentă criză de toate felurile, o lume ambiguă şi absurdă, în faţa căreia un personaj ionescian ar exclama, râzând ironic „Ce harababură! Ce formidabilă harababură!”…

În lumea asta întoarsă pe dos, ne pierdem timpul cu fel de fel de probleme şi problematici „măreţe” şi „înalte”, ori căutând să ne îmbogăţim material, muncind o viaţă întreagă şi tânjind la averi care, credem noi, ne vor face să ne simţim împliniţi şi fericiţi… Uităm că, de fapt, „n-ai nevoie de foarte multe …”, uităm de lucrurile cu adevărat importante în viaţă …

Pentru astăzi v-am pregătit, aşadar, „o piesa de criză, o blasmemie, o nevroză, schizofrenie poate …” , un cadou pe care Dinu Olăraşu ni l-a făcut într-una dintre cele mai faine seri petrecute în ceea ce a fost, pentru mulţi dintre clujenii iubitori de folk, cel mai fain loc de petrecut serile de joi, beciul nostru roşu de pe Memo …

Aşadar, doamnelor şi domnilor, „Harababura” şi Dinu Olăraşu, acompaniat, în filmarea de faţă, de Emeric Imre.  Bonus: puţin din atmosfera autografiană de altădată. 

Popularity: 5% [?]